CARTE

 

CAPITOLUL 1

NU ESTE CURIOS?

    Când este frig, ne gândim la căldură. Dacă e iarnă unii se bucură de ea la început, dar dacă stă prea mult, devine deranjant. Ne săturăm repede de toate. Începem să gândim:

 - Ce bine ar fi dacă ar veni primăvara.

  Totdeauna ne dorim ca toate în jur să se schimbe în avantajul nostru. Când e vară și e prea cald, așteptam toamna și acceptăm ideea că urmează iarna cu frigurile și înghețurile ei. 

Un ciclu care nu se mai termină.

   La fel este în cazul lucrurilor materiale de care ne săturăm, chiar dacă cândva am visat să le avem. Bucuria a fost imensă odată ce un vis a devenit realitate, dar când ne obișnuim cu lucrurile pe care altădată le-am râvnit, începem să dorim altceva. mai spectaculos, mai deosebit. Astfel standardul se ridică. Așteptările devin mai mari. Tot ce e nou, devine vechi.

  Când vine vorba de oameni, e la fel. Sunt oameni pe care îi admirăm și dorim să fim ca și ei, sau să ajungem să îi cunoaștem. Ne provoacă entuziasm, curiozitate. Oare ce fel de om este în realitate? Tot felul de întrebări la care ne dorim răspunsuri care să calmeze curiozitatea pe care o avem. Dorințele care de fapt reflectă inferioritatea pe care ne-o atribuim uitându-ne astfel la oamenii pe care îi admirăm. Adică, de ce dorim ceea ce au alții? Sau de ce dorim să arătăm ca alții? De ce ne dorim să semănăm cu cineva, dar nu suntem mulțumiți cu noi înșine? 

   Dacă vreodată ajungem să ne împlinim astfel de dorințe, pe cât de fascinați suntem în momentul în care cucerim ceea ce ne-am dorit și pe cât de bucuroși sau entuziasmați suntem când ajungem să cunoaștem pe cineva pe care admirăm, pe atât de dezamăgiți devenim după ce ne-am obișnuit cu acele persoane. Dacă nu suntem dezamăgiți, efectiv descoperim că nu era nimic ieșit din comun. Persoanele pe care le admirăm sunt ființe umane, simple, seamănă cu noi, au aceleași probleme. Dar dezamăgirea noastră în realitate acuză, de parcă oamenii pe care îi admirăm, sau îi dorim în preajma noastră, sunt vinovați pentru că sunt oameni și eșuează la fel ca noi. Sunt vinovați pentru că simt ca noi și pentru că nu sau reușit să ne țină entuziasmul constant. Sunt vinovați pentru că nu ne-au împlinit așteptările, de parcă ei ar trebui să facă asta.

   Ne plictisim. Ne obișnuim. Asta este natura noastră. Dorim, avem și apoi ne dorim altceva mai fascinant, mai deosebit, ceva ce să facă entuziasmul să funcționeze. Dorim să simțim viața cum se manifestă în noi. Dorim bucurii mai mari decât cele pe care le avem. Suntem într-o continua căutare. Căutăm ceva ce să ne scoată din locul unde suntem. Din starea în care suntem. 

   Cu alte cuvinte, se pare că noi înșine nu suntem de-ajuns... Avem nevoie de lucruri, de persoane, de orice altceva decât de noi înșine.

   Nu e curios?